Ni-e sufletul de-atâta vreme în lanț de suferinți legat
Ni-e sufletul de-atâta vreme în lanț de suferinți legat
de-atâtea lacrimi și-apăsare lumina-n ochi ni s-a-noptat,
prietenii, de-al nostru nume ca de-un blestem s-au lepădat
toți cei ce ne iubeau odată de noi pe rând s-au depărtat,
în loc de zâmbet, fața noastră de lacrimi nu s-a mai zvântat,
stăm triști mereu și singuratici ca pasărea pe-un ram uscat,
al nostru prag ajuns de-ocară e părăsit și-nconjurat,
- și nu știm Doamne cu ce vină pe Duhul Sfânt L-am întristat...
- De ce pe noi Te mânii Doamne de timp atât de-ndelungat,
de ce atât de-adânc cu jale și cu-ntristări ne-ai apăsat,
de ce atâta rugăciune fierbinte nu ne-ai ascultat,
de ce, când știi iubirea care în suflet pururi Ți-am păstrat,
și-n ce avânt viața noastră cea mai frumoasă Ți-am predat,
ce arzător avutul nostru din inimă Ți-am închinat
cu ce nădejde și credință neabătută Ți-am urmat
cât de grăbiți la ascultare am fost oriunde ne-ai chemat
și cum de dragul Tău, de toate ne-am despărțit și le-am uitat...
De ce când din copilărie, doar Ție Singur Ți-am cântat,
c-a noastre mâini spre nimeni altul ci doar spre Tine s-au nălțat,
că ce-am avut mai scump pe lume cu dragă inimă Ți-am dat...
De ce, de ce n-asculți o Doamne suspinul nostru-ndelungat,
cu ce Te-am întristat pe Tine atât de-adânc... cu ce păcat?
... Copile, când vei ști răspunsul - ai să dorești să nu-l fi-aflat!