Prin apele nălțimii văd vulturii de pradă

Prin apele nălțimii văd vulturii de pradă rotindu-se cu ură deasupra mea și azi, așteaptă numai clipa prielnică să cadă să-mi sfîșie ființa, s-o-mprăștie prin brazi. Eu nu mă tem de moarte, dar chiar de m-ar ucide, comoara care-o apăr n-o pot răpi nicicând căci drumul către dânsa un sol de foc l-nchide puterea care-o ține o apără tăcând. Eu nu mă tem de moarte căci cântecele mele și lupta mea și jertfa nălțate lui Hristos, mă vor schimba în râuri, în lanuri și în stele - și nimenea nu poate trăi fără Frumos. Tot ce-am nălțat din suflet în veac nu se va frânge, tot ce-am aprins în alții va arde-n veci curat, tot ce-am udat cu lacrimi și-am altoit cu sânge, cu cât e mai furtună, rodi-va mai bogat. Cât de târziu, odată, va fi să mă dezgroape o spadă, ori o harfă, ori un avânt slăvit - și s-or mira urmașii cât le eram aproape cîți m-au ucis prin veacuri și totuși n-am murit!