Ca umbra fioroasă a solului osândei

Ca umbra fioroasă a solului osândei se lasă grea noptarea din zările pustii cu noi torturi să roadă scheletele flămândei mulțimi de viermi, ori oameni, înmormântați de vii. S-a dus o zi... ce bine-i când înc-o zi se duce, sfârșește-un veac de foame, de chin și de bătăi și vine noaptea, noaptea - o de-ar veni sub cruce, să nu mai vezi doar foame și groază-n ochii tăi. Baraca-i plină, plină... prin gropi și prin noroaie pe jos, n-au loc, grămadă-s cu sutele trântiți zac unii peste alții murdari și uzi, o claie de putrede cadavre, de monștri-nvinețiți! De-ți vine-n gând o clipă, în pragul adormirii, trecuta zi, -  te zgudui și-o izgonești avar! Și-n vis te roade-ntruna tortura-nchipuirii: vezi pâini, vezi mese-ntinse, și când să mânci - dispar! Prin sârme urlă vântul cu ger și cu zăpadă, vecinul nu mai geme, nici tremură ciudat! - Toți sar când cade, lespezi, tavanul pe grămadă el nici tresare... doarme, adânc: - s-a liberat! Abia când se alină infernul gălăgiei abia atunci s-aude cîți gem și cum tușesc, te înfiori privindu-i, ca-n spasmele-agoniei sânt oameni? dar n-au parcă, nimica omenesc! Plantonul doar mai mișcă târându-și prin unghere o umbră uriașă de schelet străveziu... Cum trece, parcă-i moartea ce numără-n tăcere cinci sute de cadavre închise-ntr-un sicriu. O Doamne, azi de-aicea vezi nimeni nu mai poate spre cer măcar să-și nalțe nici gândul cel mai mic! coboară-Te-n adâncul acesta Tu și-l scoate fă totul doar Tu Singur, ei nu mai pot nimic!