Luna a apus, - voioase, încă, stelele lucesc

Luna a apus, - voioase, încă, stelele lucesc, în a zorilor privire umbra nopții nu s-a stins... liniștea răcoritoare a seninei dimineți încă n-a fost copleșită de tăcerea caldă-a zilei. Veselă căsuță albă de la marginea pădurii își petrece dragii oaspeți care-o noapte i-au cântat cu privirile ferestrei umede de duioșie i-nsoțește până-n zare... și rămâne-apoi tăcând. La răspântii de cărare frații se despart cu drag... (de ce oare despărțirea, chiar și numai pentru-o vreme are ceva trist, ca umbra unei frunze peste-un rod!) - - poate pentru că nici unii nu știm când plecăm pe veci!... Dumnezeule-al Iubirii, care stele-s mai frumoase cele de pe cer ori cele de pe iarba-nrourată, sau acelea de pe fața credincioșilor Tăi fii? - căci în toate este-o seară și o nouă dimineață! Și ce stropi mai sfinți sânt oare, cei de rouă, ori de lacrimi? - Căci și-aceștia și aceia, tot de-o noapte amintesc!