Inima mea de ce îmi tremuri oare
Inima mea de ce îmi tremuri oare
dorind singurătatea ne-ncetat
de ce dorești mereu să fugi de oameni
de ce te temi când pași pe drum răsună
de ce ți-e groază când i-auzi și-i vezi?
Sărmană inimă prea mult zdrobită
și prea-ndelung străpunsă nemilos,
tot ce-a rămas nedărâmat în tine
se-nfiorează când aude om!
Căci în altarul prieteniei tale
puțini au fost cei ce-au pășit curați
atât de mulți veniră să dărâme
și să-ntineze ce-a fost mai frumos!
Ce-au mai lăsat întreg, plecând vrăjmașii,
au nimicit prietenii mai crud
lăsând aceleași urme-nsângerate
la care când privești te înfiori.
S-au săvârșit în contra ta întruna
nu numai grozăvii, ci și-umiliri
de parcă numai unele din ele
nu-ți ajungeau spre-a suferi destul.
... Inima mea de ce mi te cutremuri
de ce te strângi de groază când auzi
trecând pe-aproape pași de om
și oare
de ce mereu mai singură te-ai vrea?