Mi-a devenit povară
Mi-a devenit povară tot ce-am avut frumos
povară viaţa însăşi cu care le-am dus toate,
povară chiar iubirea, cel aur luminos,
- şi inima de-acuma să-l poarte nu mai poate.
Povară-i acest nume atît de cunoscut,
prea îndrăgit de unii, ori prea ajuns ocară,
povară trupu-acesta, cîndva aşa plăcut
şi cîntecul meu dulce mi-a devenit povară.
Mi-s grele toate-toate, abia de le mai port
ci numai conştiinţa mi-e singură uşoară,
tot trupul viu odată, acum îmi pare mort
şi fiecare parte a lui mă înfioară.
O, ia-mi-le pe toate Preabunule Iisus,
că toate-mi sînt povară şi toate mă apasă,
şi singur, fără ele mă ia la Tine Sus,
căci iată şi iubirea mi-a mers nainte-Acasă!...