E-n trupul meu durerea
E-n trupul meu durerea ca un ţepuş cumplit
ce-n orişice mişcare se-nvîrte mai aprins,
în fiecare clipă îl simt mai ascuţit,
ca un cuptor de flăcări de şapte ori încins.
Ce-adînc ne-ndurătoare eşti suferinţa mea,
simt cum îmi arzi pe-ncetul tot ce-am avut frumos,
chiar singura comoară, iubirea, azi mi-e grea
ca auru-n pustie mi-o simt fără folos.
Nu-mi mai doresc pe lume nimic, nimic, nimic,
vreau numai uşurarea de-acest pămînt prea greu,
da, numai uşurare e tot ce ştiu să zic,
aceasta, Doamne, numai e tot ce mai cer eu.
Zac Doamne ca un vultur căzut săgeată, frînt,
cu aripile rupte, de-odată şi de tot,
ori trage peste mine aici orice pămînt,
ori creşte-mi alte aripi, dar astfel nu mai pot!
Nu mă lăsa aicea cu inima dintîi
zdrobită, dar rămasă cu tot ce-odată-avea,
ori mormînteaz-o Doamne, să uit unde-o rămîi,
ori dă-mi o alta nouă, să-nceapă iar să vrea.
Un strop de prietenie, e totuşi prea puţin,
într-un noian de ură şi-ntr-un pustiu amar,
dezbracă-mi trupu-acesta ce mi-a fost dat spre chin,
şi-mbracă-mi-l pe-acela ce-mi va fi dat spre har!