Slobozi-mă Stăpâne
Slobozi-mă Stăpîne de-acest pămînt al meu,
ce simt că mă apasă din ce în ce mai greu,
mi-e sete de odihnă, ca dup-un drum prea lung,
alerg de-atîta cale, aş vrea acum s-ajung.
Slobozi-mă Stăpîne din cortu-acesta-ngust,
mi-e sete din Izvorul Edenului să gust,
mi-e dor după-ntîlnirea cu tot ce-aveam... - şi-i dus,
lumina nopţii mele, apropie-o de-apus.
Slobozi-mă Stăpîne de datoria mea,
dezleagă-mi cingătoarea şi ia-mi armura grea,
ia-mi sabia şi scutul acestui lung război,
ajungă atîtea rane, trădare şi noroi.
Slobozi-mă Stăpîne, c-ajuns-am a vedea,
cum luptă într-un suflet şi-un cîntec Oastea Ta,
a Tale mii de steaguri, ca unul, fîlfîind
slobozi-mă Stăpîne, - sînt fericit murind!