O, câte binecuvântări
O, cîte binecuvîntări eu am avut în viaţă,
dar ce puţin le-am înţeles, cînd le-am avut în faţă.
Am fost cu oameni minunaţi, cum n-a mai fost altcine,
dar parc-am fost un orb şi-un mut cînd ei au fost cu mine.
Prilejuri am avut s-aud aşa cereşti cuvinte
dar parc-am fost un surd atunci - şi n-am luat aminte.
Şi zile ca din cer mi-au fost atîtea-n viaţă date,
dar eu ca un nesocotit mi le-am pierdut pe toate.
O, dac-aş fi ştiut ce rari sînt sufletele sfinte,
cînd le-am avut, cum aş fi strîns în mine-a lor cuvinte!
De-aş fi ştiut cum nu mai vin frumoasele clipite,
cum m-aş fi-apropiat de-adînc de vieţile sfinţite.
Şi de ştiam ce aur sînt prilejurile rare,
cum mi-aş fi dat tot ce-am avut să-l prind pe fiecare.
Dar oamenii cereşti s-au dus, - şi parcă pe vecie,
cu cît întrebi mai mult de ei, tot mai puţin se ştie.
Prilejurile s-au rărit ca aurul în lume,
aşa puţini ştiu spre Hristos, cu-adevărat să-ndrume.
Se va lăsa-n curînd aşa o noapte-nspăimîntată
că nimeni nu va mai afla cărarea cea curată.
Şi mulţi vor plînge cum n-au plîns în nici o nebunie,
cînd vor vedea că ce-au pierdut va fi pe veşnicie!