Zorim pe drumul vieţii
Zorim pe drumul vieţii cu mers aşa grăbit
de parcă niciodată n-ajungem la sfîrşit
şi strîngem la gunoaie, şi ziduri înălţăm
de parcă niciodată n-ar fi să le lăsăm.
Să ne oprim şi să privim
spre unde ne grăbim
şi cît putem - acum să vrem
viaţa s-o avem.
Mor lîngă noi părinţii şi prieteni dragi şi soţi,
mormîntul nu alege, la fel îi ia pe toţi,
şi mor pe neaşteptate, se duc şi noi privim
de parcă niciodată noi n-ar fi să murim.
Din cîte toamne, frunza ne-a spus ceva căzînd,
şi părul alb la tîmple şi ochii lăcrimînd
şi mersul greu pe cale - şi suflul mai greoi,
- şi totuşi parcă moartea n-ar fi şi pentru noi.
O, dacă astăzi încă mai eşti aici - şi viu,
e semn că pentru tine, nu-i totuşi prea tîrziu,
- dar mîine, - mîine poate să vină-al tău apus,
ce mare lucru este, să vii azi la Iisus.