Soare-al veşniciei mele

Soare-al veşniciei mele ce-n extaz plîngînd Te-ador oare cînd afla-mi-voi stîmpăr nesfîrşitului meu dor? Oare cînd pe Braţu-Ţi dulce fruntea-mi grea de străluciri voi putea să-mi plec în pacea negrăitei fericiri? Inima ce-a ars atîta de-al iubirii sfînt suspin cînd afla-şi-va lîngă Tine aşteptatul ei alin? Ochii ce-n adîncu-atîtor mii de lacrimi s-au topit cînd se vor scălda-n lumina Slavei Chipului Dorit? Cînd cu-aceste două braţe ce de-o viaţă se întind voi putea-n sfîrşit ca poala măcar poala să-Ţi cuprind? Cînd putea-Ţi-voi numai Ţie spune multul meu amar care-mi arde răstignită inima-ngropată-n jar? Cînd uitînd chiar şi de Slava Raiului de haruri greu nevăzînd pe nimeni altul vei fi numai Tu şi eu? Cînd, căci zilele şi anii trec aşa de-ncetinel şi-acest lut mă ţine parcă în cătuşe de oţel? Cînd, o Soare Drag Iisuse, că n-am aripe să zbor anii-s lungi cît nişte veacuri şi mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor!...