La 20 de ani
Ni-e sufletul de-atîta vreme în lanţ de suferinţi legat
de-atîtea lacrimi şi-apăsare lumina-n ochi ni s-a-noptat,
prietenii, de-al nostru nume ca de-un blestem s-au lepădat
toţi cei ce ne iubeau odată de noi pe rînd s-au depărtat,
în loc de zîmbet, faţa noastră de lacrimi nu s-a mai zvîntat,
stăm trişti mereu şi singuratici ca pasărea pe-un ram uscat,
al nostru prag ajuns de-ocară e părăsit şi-nconjurat,
- şi nu ştim Doamne cu ce vină pe Duhul Sfînt L-am întristat...
- De ce pe noi Te mînii Doamne de timp atît de-ndelungat,
de ce atît de-adînc cu jale şi cu-ntristări ne-ai apăsat,
de ce atîta rugăciune fierbinte nu ne-ai ascultat,
de ce, cînd ştii iubirea care în suflet pururi Ţi-am păstrat,
şi-n ce avînt viaţa noastră cea mai frumoasă Ţi-am predat,
ce arzător avutul nostru din inimă Ţi-am închinat
cu ce nădejde şi credinţă neabătută Ţi-am urmat
cît de grăbiţi la ascultare am fost oriunde ne-ai chemat
şi cum de dragul Tău, de toate ne-am despărţit şi le-am uitat...
De ce cînd din copilărie, doar Ţie Singur Ţi-am cîntat,
c-a noastre mîini spre nimeni altul ci doar spre Tine s-au nălţat,
că ce-am avut mai scump pe lume cu dragă inimă Ţi-am dat...
De ce, de ce n-asculţi o Doamne suspinul nostru-ndelungat,
cu ce Te-am întristat pe Tine atît de-adînc... cu ce păcat?
... Copile, cînd vei şti răspunsul - ai să doreşti să nu-l fi-aflat!