Sub apăsarea Mâinii Tale

Sub apăsarea Mîinii Tale de gheaţa suferinţei strîns îmi plînge sufletul Părinte cum nu mai ştiu să mai fi plîns. Gem ca izvorul care plînge, în murmur chinuit de stînci, ca picurii amari de sînge din fundul unei rane-adînci. Ca lupta crîncenă-a seminţei sub ura bulgărilor grei ca strigătul descătuşării din temniţa robiei ei... Dar lumea n-a-nţeles adînca durere-ascunsă sub cuvînt au ascultat cum plîng Părinte şi-apoi m-au lăudat... cum cînt. Cu cît mi-a fost mai crîncen chinul şi mai adînc suspin mi-a scos mi-au spus cu feţe fericite: cînţi mai frumos, tot mai frumos. O Doamne, uită-mi tînguirea din tot ce-am scris prea-ndurerat din toate să-Ţi rămînă numai ce-i cîntec cu adevărat.