Cât de neuitată eşti

Cît de neuitată eşti... dar ce departe-i azi a ta căldură, Casa Prieteniei... dulcea ta-ncăpere, scumpă grija Martei dragostea lui Lazăr, inima Mariei. Cum era acolo zîmbetul de soare cum ningeau cireşii straturi de petale aşternînd pe drumuri albele covoare pentru bucuria revenirii Tale... - Unde-i primăvara dulce de-altădată cînd peste portiţă înflorea scumpia, cînd umbla prin casă Marta ocupată cînd vorbeai cu Lazăr, cînd cînta Maria... Cum era hotarul plin atunci de floare şi întreg cuprinsul plin de tinereţe, plin era de cîntec pînă-n larg de zare numai bucurie, numai frumuseţe. Cînd urcai cu soţii calea pe colină, Te-nsoreau cu raze lacrimile serii şi-Ţi zîmbea căsuţa albă din grădină cu înfiorarea sfîntă-a revederii. Iar în faţa casei să-Ţi deschidă poarta arătînd în zîmbet toată bucuria Te-aşteptau iubiţii: bucuroasă Marta prieteneşte Lazăr, lăcrimînd Maria. Şi-n căsuţa albă ca o sărbătoare de înduioşarea întîlnirii plină răspîndea miresme busuiocu-n floare prin fereastra largă care dă-n grădină... ... Cum au fost de scumpe clipele acele cît de neuitate şi de fericite şi-astăzi vai, Iisuse, n-a rămas din ele numai amintirea umbrelor iubite. S-a sfîrşit frumoasa, dulcea lor poveste s-a plecat portiţa, s-a uscat scumpia dus demult e Lazăr, Marta nu mai este plînge-n casa goală singură, Maria. Cînd Te vei re-ntoarce vei găsi Iisuse din ruini grăindu-Ţi neuitata şoaptă... - căci cînd şi Credinţa şi Nădejdea-s duse Dragostea rămîne, plînge şi aşteaptă!