În spaima strălucită

În spaima strălucită a Marii Învieri cădea-vor dintr-o dată hotare de tăceri Porţi veşnice cădea-vor adîncuri arătînd şi cei de după ele ieşi-vor tremurînd... Nimicul ce-ascunsese sub chip acoperit tot ce-a-nghiţit de veacuri, tot ce părea pierdut, va da-ntr-o clipă totul strigînd cutremurat că nu există moarte, că nu-i nimic uitat. Mormintele de flăcări, de ape sau pămînt vor da-ntr-un salt afară tot ce-au ascuns tăcînd, se vor reface trupuri cu chip înmărmurit, căci nu există moarte, căci nimeni n-a murit! În clipa cea de fulger a Marii Arătări va izbucni prin ceruri furtuna de cîntări toţi vecii de-aşteptare se va părea un vis şi Cerul ca Adîncul va aştepta deschis. Din faţa-nfricoşată a Marelui Judeţ vor merge-n flăcări fiii eternului dispreţ, vor merge-n slavă fiii eternei Învieri şi n-au să se mai vadă în veci şi nicăieri. O, Mare Zi, trezeşte-i pe toţi cu spaima ta şi fă-i de-acum s-aleagă de partea cui vor sta fă-i toţi s-aleagă partea din ceruri, lîngă Miel, în iad să meargă numai satana, singur el!