1046.
La capăt de milenii suntem
La capăt de milenii suntem
și parcă la sfârșit de lumi...
gândind la aste adevăruri,
simți cum te-neci și te sugrumi
și parcă-un semn apocaliptic
apare pe un negru nor,
cumplit și crâncen, și haotic,
și rece, și-nspăimântător.
Talazuri și talazuri, - urlet
și râset vin și trec căzând,
tirani, tiranizați - grămadă
- aplaudând și blestemând,
mințiți și mincinoși de-a valma,
uciși și ucigași se-adun
și se împing către Infernul
cel mai cumplit și mai nebun.
Oh, iată-nfățișarea gloatei
ce, lepădând pe Dumnezeu
și sugrumându-și conștiința,
se-nchină-acestui Astarteu
cu semnul celui-fără-unu
și numele cel fioros,
mergând spre blestemul și-osânda,
și Judecata lui Hristos.
...Mai este poate o scânteie,
dar cea din urmă, să mai speri
spre-o îndoielnică salvare
în clipa ultimei căderi;
agață-te de firu-acesta,
rupându-te de-al lor șuvoi
nainte de-a cădea-n gheena
îngrozitorului Apoi.
E încă har, - se poate încă,
dar se prea poate și să nu;
acum chiar parcă arde puntea
pe care te mai legeni tu
și-i gata să se rupă firul
și cel din urmă ce-l mai ai
și vai, nu mai rămâne după
decât un vai, - un veșnic vai!...