1131.
Doamne, douăzeci de toamne
Doamne, douăzeci de toamne,
douăzeci de ani trecură
și-un copil pe căi străine
ărtăcește fără Tine
Îl tot chemi dar el nu vine.
L-au văzut pe căi de ură
Douăzeci de toamne,
Doamne!
Demult, am stat odată să Te-ascult
și-am auzit o clipă
un glas de tată, glas durut:
-Întoarce-te, copil pierdut!
Atât!... Dar nu L-am cunoscut
și iar pe neagra lor aripă
m-au dus al relelor tumult
mai mult...
Dar az' din ochi îmi curg fără zăgaz
pe față lacrimi multe
mi-aduc aminte și suspin
-Ah! Cât sunt Domne, de străin!...
În lacrimi jalea mi-o alin
Și nu e nimeni să m-asculte
Spre Tine strig la greu necaz
Și az'...
Și vin... Să cer din harul Tău divin
Un strop de mângâiere
- Primește, Doamne,-un fiu pribeag
Ce calcă iar al Casei prag...
Pierdutul anilor șirag
Să-l ierți, Părinte,-ți cere
și lasă-n sufletu-i străin
alin!...