115.
Doamne, nu sunt vrednic să-mi înalț spre Tine
Doamne, nu sunt vrednic să-mi înalț spre Tine
ochii ce-au sclipire încă spre ispite,
/ mâinile ce-au încă urme de rușine,
buzele ce-au încă vorbe nesfințite.../(bis)
Doamne, nu sunt vrednic să-Ți dezleg cureaua
încălțării Tale când îmi vii în casă;
/ peste-a' Tale glezne albe cum e neaua,
lacrimile mele urme negre lasă./(bis)
Doamne, nu sunt vrednic de a Ta-ndurare,
c-am deschis ispitei inima curată...
/ Tu i-ai dat în flăcări inimii iertare,
dar ea nu-și mai iartă vina niciodată./(bis)
Doamne, nu sunt vrednic nici de-o mângâiere,
c-am lăsat în alții lacrimă și rane;
/ buzele iubirii le-am udat cu fiere,
mâinilor blândeții le-am bătut piroane./(bis)
Doamne, nu sunt vrednic... dar cu ce-ndurare
mă-nconjori cu flăcări, mă hrănești cu jale
/ și m-adăpi cu lacrimi pentru clipa-n care
vor culege îngeri rodul trudei Tale.../(bis)