1385.
Avuțiile ce zboară
Avuțiile ce zboară
sunt ca pleava cea ușoară,
iute vin și iute pleacă,
lăsând inima săracă...
Dar credința când se-așază
e ca soarele de-amiază,
dă căldură și lumină,
făcând inima senină.
Nu dori-avuții din lume,
c-ai s-ajungi cu negru nume
și-ai s-ajungi cu neagră pată
care n-o speli niciodată.
Ci dorește-acea avere
ce nu scade, nici nu piere,
ce n-o roade nicio zgură
și nici furii n-o mai fură.
Fericit cel care cată
avuția cea curată
a credinței netemute
și-a smereniei tăcute,
a iubirii-adevărate
și a faptelor curate,
căci această avuție
strălucește-n veșnicie.