1445.
Când m-au închis, trântind în urmă cu zgomot ușa grea de fier
Când m-au închis, trântind în urmă cu zgomot ușa grea de fier
în noaptea grea privea spre mine, pe-un strop de geam un strop de cer!...
-O, strop de cer, în câte rânduri spre tine mâinile-am întins
când sufletul zăcea-n durere zdrobit, și doborât, și-nvins!
În câte rânduri, către Tine, s-a ridicat privirea mea,
când întunericul acela de nemaiîndurat părea!
De câte ori, în stări supreme, când mii de duhuri mă-nvingeau,
legat și doborât, doar gândul și ochii a privi puteau!
O, strop de cer, cu ce putere și har mă-nviorai atunci,
ce liniște-mi dădeai în suflet când trupul se căznea în munci!
O, strop de cer, tu-ai fost solia Acelui Care m-a iubit,
să știu, să simt că chiar și-acolo El mi-a rămas nedespărțit.
Când te-am văzut, din prima clipă, simțit-am recunoscător
că sunt aici, dar nu sunt singur,- în Mâna Lui, nu-n mâna lor!