1511.
Tot mai greu și mai adâncă noapte mă-nconjoară
Tot mai greu și mai adâncă noapte mă-nconjoară,
inima-mi plângând așteaptă zorii să răsară,
dar de ce nu vor, o, Doamne, zorii să răsară?
Mi-arde-n suflet dor de ducă mare,- tot mai mare,
știu că nu e mult,- și totuși nu mai am răbdare,
-spune-mi cum să fac, o, Doamne, să mai am răbdare?
Depărtările mă cheamă, jalea mă pătrunde
și m-aș duce, duce, duce până nu știu unde.
dorului să-mi aflu-astâmpăr, până nu știu unde.
Curg din gene și din suflet lacrimile vale,
printre spinii suferinței, nu-mi văd nicio cale,
-spune-mi, când vei face, Doamne, printre ei o cale?
Arde-n jarul istovirii inima-ntristată,
ah, Izvorule-al Iubirii, gura mi-e uscată,
când vei răcori Tu, oare, gura mea uscată?
Nu-i pe lume nici o vrajă s-o mai țin în seamă
-zori doriți, izvoare limpezi, dorul meu vă cheamă,
dorul meu aprins și mare doar pe voi vă cheamă.
Inima de-abia mai poate, ochiu-abia mai plânge,
glasu-abia se mai aude, viața mi se frânge,
arsă ca pe rug de flăcări, viața mi se frânge.
Zori dorinți și dulci, și rumeni, ah, veniți odată,
că m-aș duce, duce, duce,- Doamne, da-s legată,
până v-aș afla m-aș duce, Doamne da-s legată...