1552.
Ce greu mi-e plânsul, mamă, când mi-amintesc cu-amar
Ce greu mi-e plânsul, mamă, când mi-amintesc cu-amar
de clipa vinovată când am plecat hoinar!...
Nu pot să uit cum poarta cu ură am trântit,
cum fața ta senină, cu milă m-a privit…
...Cum mâinile frumoase spre mine ți-ai întins
să mă cuprinzi la sânu-ți, dar eu m-am dus învins…
Cum lacrimile grele prelinse-ndurerat,
au vrut să mă oprească, dar eu n-am ascultat…
Tu ai rămas în urmă plângând nestăpânit,
că fiul tău se duce, se duce neoprit.
Dar lacrimile tale m-au prăbușit în drum,
căci mi-au trezit căința și plâng, și plâng și-acum.
O, cât de grea mi-e jalea și plânsul meu ce greu,
că tu fiind în lipsă nu-ți ajutai mereu!
Ce grea mi-e conștiința ce-o simt împovărat,
mi s-a uscat viața, că sunt înstrăinat.
Dar astăzi când, în lume, tu mamă, nu mai ești,
să-mi dăruiești iertarea și plânsul să-mi primești,
aș vrea sa știi că Domnul de mine S-a-ndurat,
ți-a ascultat dorința și m-a răscumparat...