186.
Un lung tren ne pare viața
Un lung tren ne pare viața,
ne trezim în el mergând
fără să ne dăm noi seama
unde ne-am suit și când.
Fericirile sunt halte
unde stăm câte-un minut;
până când să ne dăm seama,
sună, pleacă, a trecut...
Iar durerile sunt stații
lungi, de nu se mai sfârșesc
și, în ciuda noastră, parcă
tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
înainte tot privim,
să ajungem mai degrabă
la vreo țintă ce-o dorim.
Ne trec zilele și anii,
clipe scumpe și dureri,
noi trăim hrăniți de visuri
și-nsetați după plăceri.
Mulți copii voioși se urcă,
câți în drum n-am întâlnit!...
Iar câte-un bătrân coboară
trist și frânt, și istovit.
Vine-odată însă vremea
să ne coborâm și noi;
ce n-am da, atunci, o clipă
să ne-ntoarcem înapoi?
Dar, pe când, privind în urmă
plângem timpul ce-a trecut,
sună-n Gara Veșniciei;
am trăit și n-am știut!...