202.
Când ochii storși de lacrimi
Când ochii storși de lacrimi
privesc în gol departe
și nu mai vezi pe nimeni
din câți îți trec prin față,
o, cine-ți umple-n suflet
un gol lăsat de moarte
și cine-ți dă privirii
o rază de viață?
Refren:
Credința, doar credința,
ea-i singura putere
ce mântuie ființa
prin Cruce spre-nviere.(bis)
Când, frânt, ți-aduni tristețea,
ca cioburile sparte,
din viața răvășită
de-a urii vijelie,
o, cine-ți mai întoarce
nădejdile din moarte
și cine-ți dă vieții
o nouă temelie?
Când lupta ți-e pierdută
și zările-s deșarte,
iar gheara disperării
viața ți-o sugrumă,
o, cine-ți mai aduce
o mântuire-n moarte
și cine înspre-o altă
iubire te îndrumă?
Credința, doar credința...
ea singură împarte
viața, despicând-o
în două pe vecie:
o parte, prin nădejde,
nălțând-o peste moarte,
iar pe cealaltă dând-o
iubirii pe vecie.