225.
Și, cu cât privesc în urmă
Și, cu cât privesc în urmă
peste anii ce s-au dus,
tot mai limpede-Ți văd Fața
și iubirea Ta, Iisus.
Tot mai strălucit și dulce
în viața mea răsai,
tot mai limpede-mi răsună
fermecatu-Ți dulce grai...
Tot mai strălucită față,
Soare binecuvântat,
tot mai mult mi-alungi din suflet
norul greu și-ntunecat.
Când eram furat de valuri
și-ncetam să lupt cu zel,
dacă mă mustrai, Iisuse,
urmăreai de-atunci un țel.
Când din patima deșartă
Ți-am cerut să-mi dai un pic,
de mi-ai dat, mi-ai dat,
Iisuse, ca să văd că nu-i nimic.
Când am vrut să-mi caut prieteni,
desfătări când am căutat,
m-ai lăsat să le-aflu, Doamne,
să văd cât m-am înșelat.
Astăzi văd că, bogăția
lumii-ntregi de mi-o dădeai,
n-aș fi-aflat vreo mulțumire,
căci din toate Tu-mi lipseai.
Dar de când Te am pe Tine,
chiar de-s singur și străin
și de-s și sărac pe lume,
eu sunt fericit deplin.