225.

Și, cu cât privesc în urmă

Și, cu cât privesc în urmă peste anii ce s-au dus, tot mai limpede-Ți văd Fața și iubirea Ta, Iisus. Tot mai strălucit și dulce în viața mea răsai, tot mai limpede-mi răsună fermecatu-Ți dulce grai... Tot mai strălucită față, Soare binecuvântat, tot mai mult mi-alungi din suflet norul greu și-ntunecat. Când eram furat de valuri și-ncetam să lupt cu zel, dacă mă mustrai, Iisuse, urmăreai de-atunci un țel. Când din patima deșartă Ți-am cerut să-mi dai un pic, de mi-ai dat, mi-ai dat, Iisuse, ca să văd că nu-i nimic. Când am vrut să-mi caut prieteni, desfătări când am căutat, m-ai lăsat să le-aflu, Doamne, să văd cât m-am înșelat. Astăzi văd că, bogăția lumii-ntregi de mi-o dădeai, n-aș fi-aflat vreo mulțumire, căci din toate Tu-mi lipseai. Dar de când Te am pe Tine, chiar de-s singur și străin și de-s și sărac pe lume, eu sunt fericit deplin.