277.
E plânsul meu, Iisuse
E plânsul meu, Iisuse,
acela ce-l auzi,
în ceasul trist de seară
când florile se strâng,
când mâinile-s întinse
și ochii mei sunt uzi;
Iisuse, pentru vina
iubirii mele plâng.
E glasul meu, Iisuse,
acela ce-l asculți
înveșmântat în jale
prin negrul nopții ceas;
Iisuse, de durerea
de frații mei cei smulți
de vânturi rătăcite
mi-e-acest amarnic glas.
E focul meu, Iisuse,
acela care-l simți
în clipa sărutării
picioarelor din cui,
în arderea acelor
ascunse suferinți
pe care mi le-acopăr
de gura nimănui.
E darul meu, Iisuse,
acela ce Ți-e dat
sfios, pe cel mai tainic
și ultim colț de-altar;
e copt în plâns fierbinte,
e-n foc amar sărat,
să-mi poți ierta iubirea
când se întoarce iar.
Iisuse, nu-Ți retrage
piciorul când îl țin!
Iisuse, nu-Ți întoarce
privirea când mă vezi!
Iisuse, nu-Ți închide
iertarea Ta când vin!
Iisus, doar data asta
Te rog să mă mai crezi!