292.
O, ce frumoasă ești, Iubito
O, ce frumoasă ești, Iubito,
Biserică, Mireasa Mea,
ce minunate-s ale tale
podoabe ce te fac așa!...
Ce minunată ți-e Credința
păstrată-n cugetul smerit,
curată, sinceră, adâncă
și-aceeași până la sfârșit!
O, ce frumoasă ți-e Nădejdea
ce nu s-a clătinat nicicând,
prin orișice-ncercări aceeași
tărie și-ndrăzneală-având;
ce îngerească ți-e Iubirea
ce lângă Mine te-a ținut
în dulcea, negrăit de dulcea
unire de la început!
Ce sfântă ți-este curăția
din dulcii limpezi ochii tăi,
ce n-au privit nicicând pe nimeni
căzuți, disprețuiți și răi;
ce mișcătoare umilința,
asemeni crinului rănit
ce-și dăruie mai mult mireasma
cu cât e și mai mult zdrobit!
Ce îndelungă ți-e răbdarea
ce te-a-nvățat să lupți și, blând
iertând, să suferi pân' la moarte
și să nădăjduiești crezând;
ce înduioșătoare mila
ce te-a plecat spre cel lovit
să mângâi, să ajuți, să dărui
nemustrător, tăcut, simțit!...
Ce-mbelșugat și dulce-i rodul
cu-atâtea lacrimi semănat,
altarul miilor de jertfe
ce strălucit e-ncununat!
Ce fericit e-mpodobită
în totul-tot făptura ta,
o, ce frumoasă, ce frumoasă
ești tu, pe veci, Mireasa Mea!