294.
E mult de când e noapte
E mult de când e noapte
și lumea-i bântuită
de mii de duhuri rele
cu ucigaș tumult,
ni-e dor de Dimineața
de-odihnă fericită -
străjerule, străjere,
mai e din noapte mult?
Plâng inimi sfâșiate
de-o lungă depărtare,
le ard atâtea rane
și-au suferit atât
și-așteaptă obosite
un ceas de ușurare -
străjerule, străjere,
o, cât mai este, cât?
Atâți din cei ce-așteaptă
sunt doborâți de jale,
gemând sub greutatea
ce inima le-a smult
și-așteaptă izbăvirea
înștiințării tale -
străjerule, străjere,
mai este oare mult?
E-atât de grea vegherea
când noaptea se lungește,
când zarea e pustie
și sufletul e jar,
când nu mai e putere,
iar greul tot mai crește -
străjerule, străjere,
ah, zorii nu răsar?
Atât de grea ni-e starea,
cum n-a fost niciodată,
vin valuri tot mai grele,
cum n-am mai întâlnit,
simțim c-a' noastre inimi
curând n-au să mai poată -
ah, sună răsăritul,
străjerule iubit!
Străjer iubit, vestește
sfârșitul suferinței,
să cadă stăvilarul
de piatră și de fier,
să-nceapă Sărbătoarea
dorită-a Biruinței
și Nunta fericită
a Mirelui din Cer!