295.
Nu-i cântare care suferă și cheamă
...Nu-i cântare care suferă și cheamă,
nu e duioșia inimii de mamă,
e cu mult mai mult ca imnul
inimii de mamă.
...Nu-i simțirea care inima-nfioară,
nu e numai cântec, rai sau primăvară,
e cu mult mai mult ca orice
rai și primăvară.
Nu e numai harul, sau numai iubirea,
numai starea-n care cântă fericirea,
e mai mult ca starea-n care
cântă fericirea.
Glasul Lui e soare, flăcări și sfințire,
pace-n suferință, taină și rodire,
tot ce-i har, și miez, și flăcări,
taină și rodire...
Când întâia dată m-a chemat pe nume,
părăsit-am totul să-l urmez prin lume,
de-atunci cânt, și plâng, și sufăr,
și-l urmez prin lume.
Glasul Tău, Iisuse, îl doresc a-rândul,
veacurile fi-vor scurte ascultându-l,
veacuri veșnice părea-vor
scurte ascultându-l.