297.
Ce fierbinte e iubirea
Ce fierbinte e iubirea
care cântă-n mine,
ce adânc și nalt e focul
dorului de Tine,
arde-mi inima și glasul
dorul după Tine!
Chiar când ud cu lacrimi grele
pâinea mea amară
sau mi-adorm în flăcări gândul
seară după seară,
cu iubirea Ta mă mângâi
seară după seară.
O, de-aș fi-ntr-un munte singur,
numai eu cu Tine,
sau în larg de ape unde
nimeni nu-i cu mine,
să nu fie să m-audă
nimeni lângă mine;
Ți-aș striga de-adânc, din suflet,
nu știu cum iubirea,
care-mi nalță și-mi sfințește
viața și simțirea,
fericindu-mi fără margini
viața și simțirea.
Însă nu sunt nici în munte,
nici în larg de apă,
sunt legat de ani și-n ziduri
harul Tău m-adapă,
pâinea dragostei mă ține,
harul Tău m-adapă.
Pân' la ultima suflare
vreau a mea trăire
s-o nalț către Tine-un tainic
cântec de iubire,
dulce, negrăit de dulce
cântec de iubire.
Și să trec cu el pe buze
apa morții lată,
să Ți-l cânt apoi în ceruri
veșnicia toată,
pentru veșnica-Ți iubire
veșnicia toată.