308.
Frumoase dorurile mele
Frumoase dorurile mele,
ce liniște e-acuma-n voi,
după furtunile acele
ce-au fost în noi și peste noi!
Cândva plângeați îndurerate
pe-atâtea drumuri și cărări,
lăsând pe brazde-nsângerate
sămânța sfintelor chemări.
Cântarea lacrimilor voastre
a liniștit atâta plâns
și-atâtea suflete sihastre
la Sânul Domnului a strâns.
Iar astăzi lunga-ndurerare
din ochi, din suflet și din glas
întreagă s-a făcut cântare,
nimica trist nu i-a rămas.
Trecuta frângere divină
- când stau, arare, să v-ascult -
mi-e parc-o inimă străină
a plâns-o cândva de demult.
Atunci, cine-ar fi-avut credință
să vadă roadele de-acum
și-n ce măreață biruință
sfârși-va-nsângeratul drum?
Pe urma ranelor durute,
pe urma anilor de chin,
belșugul roadelor plăcute
e adunat acum din plin.
Frumoase dorurile mele,
ce aur a rămas în voi
de prin furtunile acele
ce-au fost în noi și peste noi!