309.
Din harfa unei fără seamăn
Din harfa unei fără seamăn
iubiri aprinse pe pământ,
/ am vrut cum am știut, Iisuse,
mai cald și mai frumos să-Ți cânt. /(bis)
În orice viers am pus o parte
din inima ce le-a purtat,
/ în fiecare slovă arde
un strop din duhu-nflăcărat. /(bis)
Am vrut a dragostei văpaie
din Jertfa Golgotei s-o iau
/ și miilor de inimi stinse
puternic foc ceresc să dau, /(bis)
Să văd cum arde-ntreg pământul,
înalt, și larg, și fericit,
/ în focul dragostei de Tine,
Iisus, Mântuitor iubit... /(bis)
Dar cât sunt trist că nici cântarea,
ca tot ce-am spus și ce-am făcut,
/ n-a fost nici naltă, nici fierbinte,
nici fericită cum am vrut. /(bis)
Azi vin plângând ca Magdalena
când vasul scump și l-a sfărmat,
/ ca nimenea din el, pe urmă,
să nu mai fie-nmiresmat. /(bis)
Și-mi sparg, Iisuse dulce, harfa
cu care-am vrut aici să-Ți cânt,
/ ca nimănuia după Tine
să nu-i mai cânte pe pământ, /(bis)
Rugându-Te măcar în ceruri
să faci să pot cânta așa
/ cum toată viața mea din lume
am vrut dar n-am putut cânta. /(bis)