311.
Demult, Iisuse, Tu-ai trecut
Demult, Iisuse, Tu-ai trecut
pe-aicea doar o dată,
și zeci de veacuri n-au putut
să șteargă chipul Tău plăcut
din ochii care Ți-au văzut
Făptura minunată.
Ce har putut-ai oare-avea
în vorbă și-n privire,
că veacuri au trecut așa
și nu Te-au mai putut uita
că le-a robit iubirea Ta
întreaga lor simțire.
Prin ce putere le-ai răpit
întreaga lor ființă,
că au răbdat, au pătimit,
au ars, dar nu Te-au părăsit,
au fost uciși, dar au murit
crezând în biruință.
Că, ne-ncetat, de când Te-ai dus
Ți-așteaptă Revenirea,
că-n focul tot mai nalt, Iisus,
din Răsărit până-n Apus,
Te cheamă azi cu dor nespus,
adânc trăind iubirea.
Că, și-azi, de mii de ani privesc
cu-același dor pe cale,
iar așteptările ce cresc
mai mult iubirea le-o măresc,
mai mult, mereu mai mult doresc
ivirea Feței Tale.
...O, de-ai veni cât mai curând,
Te cheamă-ntreaga Fire,
Te cheamă-altarul sângerând,
și Timpul tot mai greu urcând,
și-n taină tot mai nalt arzând
nestinsa Ta iubire...