347.
Un dor divin mai am rămas
Un dor divin mai am rămas
pe-acest pământ de jale:
să-mi fie cel din urmă pas
în slujba voii Tale,
în slujba voii Tale...
Și Ziua veșnică de-Apoi,
eternă Sărbătoare,
când răsplătirile - șuvoi
- mă vor preface-n soare,
mă vor preface-n soare...
Împodobit cu flori de Har
pe-albitele-mi veșminte,
să mă-nsoțească la Hotar
doar visurile sfinte,
doar visurile sfinte!...
O, Dor Frumos, în tine ard
suspine cât s-ar cere...
și voi nălța al Tău stindard
spre Marea Înviere,
spre Marea Înviere...