359.
Când se lasă înserarea
Când se lasă înserarea
și Te-aștept să vii,
revederea Ta îmi umple
zările pustii.
Ce plăcut mă iei de mână
și mă ții așa,
/ liniștind învolburarea
din ființa mea. /(bis)
Mângâierile din glasul
gurii Tale-mi sunt
liniștea și-mbărbătarea
pentru drumul sfânt.
Bucuria mea se face
lacrimă și vis,
/ lângă Tine văd tot largul
cerului deschis. /(bis)
Când Îți sorb din ochi seninul,
ochii mei lucesc
și n-am decât două șoapte:
Te iubesc, iubesc...
Vino dulce pe cărarea
care duce Sus,
/ casa noastră cea de aur
are steagul pus!... /(bis)