602.
De ce-ți iei inima din locul în care-a tresărit întâi?
De ce-ți iei inima din locul în care-a tresărit întâi?
Spre unde crezi c-o să mai poată să te oprească să rămâi?
Spre unde-o duci, spre ce-ai s-o rezemi, să-și afle-o clipă de popas,
când larg pustiul se desface mai gol cu fiecare pas?
Eroic năbușă-ți durerea și-ascunde-ți ranele răbdând,
sărută mâinile mustrării, sub biciul dragostei tăcând!
Din calea păcii să înlături dărâmăturile grăbit,
nimic să nu-ți întoarcă ochii și pașii de la ce-ai iubit!
Chiar dac-o vei stropi cu lacrimi fierbinți și ani îndelungați,
din calea dragostei vreodată nici pedepsit să nu te-abați!
Căci nu mai afli-n lumea-ntreagă mai cald și dulce căpătâi
ca locul fericit în care ai tresărit și-ai plâns întâi.