669.
Mire-al veșniciei mele
Mire-al veșniciei mele
ce-n extaz plângând Te-ador,
oare când afla-mi-voi stâmpăr
dorului ce-mi arde-n dor?
Când, pe sânul Tău cel dulce,
fruntea-mi grea de străluciri
voi putea s-o culc în pacea
dulcii Tale fericiri?
Inima-mi, ce-a ars atâta
de-al iubirii dulce chin,
când afla-și-va lângă Tine
așteptatul ei alin?
Acești ochi, ce-n focu-atâtor
mii de lacrimi s-au topit,
când se vor scălda-n lumina
slavei Chipului dorit?
Când, cu-aceste două brațe
ce de-o viață se întind,
voi putea-n sfârșit ca poala,
măcar poala să-Ti cuprind?
Când putea-Ți-voi numai Ție
spune multul meu amar
care-mi arde și-mi topește
inima-ngropată-n jar?
Când, uitând de toată slava
Raiului de haruri greu,
neștiind de nimeni altul,
vom fi numai Tu și eu?
Când? Căci zilele, ca anii,
trec așa de cătinel,
și-acest lut mă leagă parcă
în cătușe de oțel...
Când? O, Mire drag, Iisuse,
că n-am aripe să zbor!...
Anii-s lungi cât niște veacuri
și mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor!...