694.
Sărmane dorurile mele, cât zbucium e-ngropat în voi
Sărmane dorurile mele, cât zbucium e-ngropat în voi
de așteptările acele ce ard și plâng în amândoi!...
Ați suspinat îndurerate pe-atâtea drumuri și cărări,
chemând priviri înrourate de-ntârziate așteptări.
Cântarea zbuciumării voastre atâta plâns a potolit
și-atâtea inime sihastre a mângâiat și-a fericit!
Dar lunga voastră-ndurerare din ochi din suflet și din glas
și-a' voastre lacrime amare mereu neșterse-au tot rămas.
Iar azi, durerea-vă divină cu milă stau și v-o ascult
și parcă-o inimă străină v-a plâns și v-a cântat demult.
Că nu pot crede cum tot jarul ce-n voi a fost îngrămădit
să-și poarte-n inimă focarul și ea să nu se fi topit.
...Sărmane dorurile mele, în ce lumini v-ați înălțat
de nu mi-ați mai venit din ele în cuibul care v-a zburat?
Ah, stați Acolo-n bucurie și nu vă-ntoarceți înapoi,
pe-aici e toamnă grea, târzie, și vin și eu curând la voi...