890.
Ce-aveți voi, oare, ochi ai mei, de nu-mi puteți mai plânge
Ce-aveți voi, oare, ochi ai mei, de nu-mi puteți mai plânge,
și, inimă, ce-ai oare tu, de nu te mai poți frânge,
și voi, genunchi ai mei, de ce nu mai doriți plecarea?
Voi nu vedeți cum vă uscați și cum vă-ngheață starea?
Cuvânt al meu, de ce nu-mi arzi de flacăra credinței,
privirea mea, de ce-ai pierdut lumina umilinței,
umblarea mea, de ce-ai uitat lumina zilei mele?
Voi nu simțiți cum ați rămas de goale fără ele?...
Ce goi sunt ochii fără plâns și inima uscată,
ce triști, genunchii ne-ndoiți și vorba ne-nfocată!
- Înmoaie-mi-le, plâns amar și dragoste zdrobită,
dar nu prea mult - ci-ntoarce-mi iar lumina mult dorită...