940.
E sărbătoare până-n cer și cântă-ntreaga zare
E sărbătoare până-n cer și cântă-ntreaga zare
când se dărâmă-un gard de fier și crește-un câmp de floare.
E sărbătoare când un rău se duce pe vecie
și se ridică-n locul său un sfânt și-o bucurie.
E sărbătoare când sfârșesc suspinul și-ngrozirea
și-n locul lor se nasc și cresc cântarea și iubirea.
E sărbătoare și cules când silnicia piere
și cei ce-au plâns prelung reies din noapte spre-nviere.
E sărbătoare-n clipa când sfârșește-o depărtare
și, după ani și ani plângând, sosește-o-mbrățișare.
E sărbătoare când, duios, cei dragi cu noi se-adună,
- dar cea mai mare-i când Hristos cu-un suflet se cunună.