973.
Unde-i Domnul meu, o, unde-i
Unde-i Domnul meu, o, unde-i,
inima mea-L cată,
după El cu dor așteaptă
viața mea-nsetată,
arde, cheamă și așteaptă
viața mea-nsetată.
I-am văzut odată Chipul
alb ca de ninsoare
și de-atuncea nu-mi mai pare
albă nici o floare,
nu-mi mai pare-n lumea-ntreagă
albă nici o floare.
Blând, I-am auzit odată
Vocea Lui duioasă
și de-atuncea nu-i cântare
s-o simt mai frumoasă,
nu-i cântare-n lumea-ntreagă
s-o simt mai frumoasă.
Legănatu-m-au odată
dorurile Sale
și de-atuncea nu-i pe lume
nici o pernă moale,
nu-i pe lumea asta-ntreagă
nici o pernă moale.
I-a simțit odată Mâna
inima-mi sărmană
și de-atuncea nu-s pe lume
mâini să-mi lege-o rană,
nu-s pe lume mâini să știe
cum să-mi lege-o rană.
Însetat, băui odată
Apa Lui cerească
și de-atuncea nu-s izvoare
să mă răcorească,
nu-s izvoare-n lumea-ntreagă
să mă răcorească.
Mi-a sfințit odată fața
dulcea-I sărutare,
dorul după El de-atuncea
crește tot mai mare,
fără margini, fără moarte,
crește tot mai mare.
Și mă-ntreb: de n-ar fi-n lume
Dragostea-I curată,
cui i-aș mai fi dat eu oare
inima mea toată?
- N-ar fi nimeni să mai aibă
inima mea toată.